Toata vara pe silence sau in afara ariei de acoperire.... In sfirsit mi se indeplineste si mie visul sa vad ograda care m-a crescut, sa respir aerul de pe stinca abrupta a riului... In sfirsit in curind plec... Plec cu atita tragere de inima spre acel satuc unde nu se poate compara nici cu tot aurul din lume bunatatea din inimile oamenilor... Plec...las notebook-ul pe raft si telefonul deconectat ca nu cumva  sa-l impinga pacatul pe cineva sa imi muste lacom din linestea mortala si sa ma rupa de la privirea apusului sau de la joaca jucausa a soarelui ce imi bronzeaza suvitele din parul impletit stins ... Vreau sa plec... Sa ma departez de aceasta lume pustie care merge, fuge spre a-si indeplini necesitatile si pasiunile... Nu inteleg ce ma mai tine aici... Probabil luminile Chisinaului de seara, tristetea lui ce imi umple inima de ...de un vino-incoace pronuntat si tiparit pe fiecare geana ce il priveste in fiecare seara de sus de la etaj... Mi-e greu sa plec, dar mi-e mai greu sa ramin... Stafiile din gindul meu imi mai calca sufletul, pasesc prin cugetul meu, amintirile ma ravasesc... Plec sa respir libertate si sa cuget la rece ce urmeaza sa fac mai departe... Sa ma ridic caci am cazut... Putini sunt oamenii care m-au vazut vreodata vulnerabila, deoarece cu sufletul plin de lacrimi si inima ravasita eu stiu sa zimbesc, stiu sa ma inalt asupra regretelor si durerilor pentru a nu crea o lume mai jalnica decit este... Iubesc viata si pentru asta zimbesc... Telefonul pe silence... Bagajele pe jumate prigatite... Drumul va dura 3 ore, dar din geamul masinii voi invata sa savurez cimpurile inflorate a patriei mele...